Rhodos sau Rhodes sau Rodi

Miercuri, 16 martie 2005

De dimineaţă, bat pasul pe loc. Aş vrea să mai văd oraşul vechi şi aş vrea să văd castelul pe dinăuntru. Uma şi-a pus rufele la spălat şi durează, şi durează. Johann a plecat în excursia aia pe munte, unde mie mi-a fost frică să mă duc. Eu mă plimb de colo până colo pe terasă, admir cactuşii uriaşi, agavele de culoare aburită, gri-verde. Încerc să-mi fac singură nişte poze, cred că le-am stricat. Văd pentru prima dată o şopârlă mică. Or fi şi şerpi prin ierburile astea înalte. Odinioară, insula se chema a şerpilor. E cald, nu mai bate nici vântul, peste tot e frumos şi albastru. Avem şi noi în curte câteva pietre antice, un fel de jgheab din piatră, care adună în el apa; apropo de apă, pe peretele băii e lipit un anunţ: „Apa este viaţă. N-o risipi, foloseşte-o”. Tot aici, în curte, avem şi un rest mic de coloană. În sfârşit, pe la 12,30 plecăm şi noi în oraş Intrăm în oraşul vechi pe la biserica San Francisco. Litza era foarte precisă: „Cum intri în oraş, pe dreapta vezi o biserică şi în faţa ei e o pensiune: Paris”.

N-a fost chiar atât de simplu. Mai mănânci o pâine până ce dai de aceste repere, dar, Dumnezeule, ce bijuterie de oraş! Şi oameni, şi scutere, ba chiar şi maşini se înghesuie pe ulicioarele strâmte. Casele sunt pline de viaţă. Şi aici se renovează peste tot, pluteşte în aer ceva de sărbătoare, de primăvară. În spatele porţilor joase, tăiate chiar în zidul clădirilor, descoperi grădini interioare de proporţii şi gingăşii absolut neaşteptate. Peste tot, numai bolţi de piatră, arcade, uneori camere suspendate deasupra străzii, făcând legătura dintre cele două laturi ale ei. Pensiunea Paris este încă închisă, la fel şi biserica din faţa ei.

Rătăcim pe ulicioarele în pantă. Întâlnim în drum alte pensiuni, unele deplorabile, altele acceptabile, altele chiar bine amenajate. Aici, preţul e mai mic decât la hotelurile din oraşul nou, dar nu cu mult. La fiecare pas, dai de piaţete pline de câini, pisici, porumbei. Excavaţii arheologice, ca aceea de lângă terasa Sarris, o moschee, câteva case în stil oriental, ne apropiem de poarta estică a vechiului oraş.

Azi e plin de turişti. Mai mulţi elevi americani, impreună cu profesorii lor, cheltuiesc cu nemiluita euro pentru suveniruri, la micile tarabe înşirate una lângă alta, ca la bazarul din Istanbul. Îţi atrag atenţia câteva magazine cu lucruri de mână. O abundenţă de ţesături, cusături, motive greceşti şi nu numai. Ieşim din oraşul vechi, pe ţărmul de est. În faţa mării, o tarabă spaţioasă, plină cu produsele mării, de la scoici de toate mărimile şi culorile, la bureţi de baie în diferite forme şi feluri. Cumpăr un ghioc pentru un euro.

Ne cuprinde brusc oboseala. N-am băgat de seamă când a trecut ziua. Luăm un taxi si ne întoarcem la Reşedinţă.

Ne înghesuim în bucătăria minusculă, Johann ne ajută să facem ceva de mâncare. Apare şi noul nostru coleg, Mark, scriitor din Germania, veteran pe aici. Asta-i a patra oară când vine. E un tip înalt, cu barbă şi sprâncene stufoase. Mâncăm macaroanele confecţionate în viteză, fără sos. Johann se plânge că sunt prea uscate. Ceilalţi mănâncă fără comentarii. Eu îi zic lui Mark: „Johann este Marchizul nostru de Sade”. Neamţul se face că nu înţelege. Johann se simte flatat, ruşinat. „Deci, Cassanova”, il lămureşte el pe neamţ, care zâmbeşte rezervat.

Vorbim despre nimicuri. Încercăm să fim politicoşi. Bine că ameriana Cloe nu-i aici. E absolut brutală când vrea să fie prost crescută. Recunosc genul, lumea hip din N.Y., atotştiutorii. Am observat, de altfel, că scriitori nu prea au ce să comunice între ei. În afară de cazul când se găseşte o sticlă mare cu retsina (un vin tipic grecesc) pe masă. Cum se va întâmpla diseară. Atunci se schimbă toată situaţia. Redevenim copii fragili şi atât de singuri. Avem nevoie şi de audienţă şi de înţelegere. Şi ne dăm unii altora impresia că ne dăruim aceste stări. De fapt, suntem înduioşători.

Pe la nouă seara, se întorc şi Cloe cu Mark din oraş, de la cină. Ea, cu noi, abia schimbă câteva cuvinte. Cu Mark avansează destul de rapid. Se aşează la masa mare, cu sticla între ei. Cum mă aflam şi eu la bucătărie, Mark mai aduce un pahar. Vinul ăsta nu-mi place, e prea acru şi chiar amar. Mă găndesc că totuşi i-ar plăcea Umei. Cloe se retrage şi o rog să-i spună să coboare. Ea zice nu, să mă duc eu. Până la urmă, se răzgândeşte şi o vedem pe Uma apărând. Zice că a anunţat-o Cloe. Şi s-au pus pe golit sticla. Eu cu ceaiul, ei cu retsina.