Flavia Cosma şi expresia poetică a răului de a fi

Volumul de versuri al poetei româno-canadiene Flavia Cosma, Pe căi de nimeni ştiute este un fals jurnal de călătorie. Autoarea priveşte spaţiile largi ale lumii străbătute doar ca simplu pretext pentru a plonja în labirinturile fără de sfârşit ale propriului suflet. Această viziune impresionistă, avându-şi originea mai degrabă în pictura (dar şi în poezia!) începutului secolului trecut, îşi propunea descifrarea interiorului creatorului prin intermediul peisajului zugrăvit de acesta. Astfel, o seamă de întrebări se nasc din confruntarea infinitului străbătut înafară cu cel dinlăuntru, întrebări care nu au un răspuns, sau mai bine zis nu-l aşteaptă aici şi acum. Sunt întrebări despre iubire şi ură, despre viaţă şi moarte, despre creaţie şi tentaţia neantului, întrebări provocate de fiecare dintre colţurile de natură străine străbătute. Prin urmare, jurnalul poetic de călătorie al Flaviei Cosma nu este unul al naivului uluit în faţa bogăţiei de semnificaii a locurilor călcate, ci, mai degrabă, al unei peregrinări de o viaţă, tragică în fond, pentru că poeta nu mai întâlneşte teritoriul sacru al certitudinilor, al speranţei, al comunicării cu fiinţa iubită sau cu Marele Tot. Locurile întâlnite nu răspund acelor nevoi capitale ale eului creator. Dimpotrivă, ele deschid alte nelămuriri şi alte sfâşieri, alte răni ale fiinţei însingurate. Pelerinajul eului poetic este, în fond, o rătăcire a fiinţei într-o lume a risipirii, a prăbuşirii ireveresibile între orizonturi morganatice, cu cât mai largi cu atât mai sărace în semnificaţii. Ele nu-i oferă, în fond, nimic din ceea ce caută: poate fericirea pierdută, poate iluzia tinereţii veşnice, poate un sens existenţei. Dar se întâlneşte cu aceleaşi promisiuni deşarte, cu aceleaşi destine frânte, cu aceeaşi disperare a unei lumi decăzute din chingile protectoare ale credinţei.

Astfel, în poemul Mirador din ciclul Vară argentiniană poeta vede din ceea ce odată era adolescenţa vibrând de frumuseţe şi visuri, din triumful ei nestăvilit, tipic începutului de viaţă, doar ”stafii cu fuste scurte şi ghiozdane/ Se-agaţă de scame de nori,/ Se leagănă râzând în Mirador”. Este o imagine crudă a unei lumi ce şi-a pierdut prospeţimea firii, ce nu-şi mai poate asigura în acest prezent continuitatea întru viaţă. In poemul Soare lichid un fluture imens ” cu ochi negri pe-aripi/ dă ocol grădinii, în smochini se lasă” sugerându-i poetei bănuiala că ar putea fi chiar ”Sufletul dusei de-acasă”. O nouă imagine a implacabilului trecerii timpului sacru, iar precarul individ, în asemenea circumstanţe, nu mai întâlneşte nici un reazem întru fiinţă. Reîntoarcerile în timpul trăirii sunt tot aşa de nefericite şi efemere.

In poemul Lespezi solemne notaţia nu se opreşte la exteriorul aparenţelor ci pătrunde în adâncul dureros al lipsei de viaţă: ”Stăpâna casei zace/ Sub lespedea de piatră.” Civilizaţia însăşi în nesfârşitele şi absurdele ei repetări inutile sunt sugerate de versurile: ”Elevi în şiruri largi şăgalnic ne privesc/ De la pupitrele butucănoase de lemn,/ absolvenţi ai primelor şcoli, ce-au dispărut şi ele/ Luate de-apa vremii,/ Cu sute de ani înainte.” Simpla evocare a imaginilor pierdute de-acum a ceea ce reprezentau odată, demult, puritatea şi speranţa unei mai bune deveniri a lumii, răscoleşte adânc lipsa de speranţă a prezentului îmbătrânit, poate mort demult.

Poemul Reflexe tîrzii întregeşte această viziune apocaliptică a prezentului risipit la infinit prin imaginea ironică a tavernlor din pânzele cu celebrele ”naturi moarte” ale pictorilor din barocul târziu: ”In taverna pustie,/ Reflectat în feţele negre de masă,/ Imperiul morţii se revarsă oftând/ În farfurie”. În Linişte de piatră omenirea însăşi se cufundă în somnul salvator sau somnul morţii, iar ”Spânzuraţii, în grupuri senine,/ plutesc peste linişti de piatră, /Lăsând celor vii şi ura şi misterul, / şi ochii grei de lacrimi,/ Încercănaţi iscodind cerul”.

Iată, deci, că nu frumuseţea pură, eternitatea de-o clipă a firii este întâlnită în această călătorie, ci, dimpotrivă, perisabilitatea, inconsistenţa, răceala lipsei de credinţă şi de certitudini. În astfel de circumstanţe fiinţa se simte pretutindeni ameninţată. De la zestrea de precarităţi transmisă generos de strămoşii incapabili să-şi dureze eternitatea, pînă la monştrii naturii pândind în proximitate: ”La miezul nopţii vipera revine/ Atentă mişunând pe lângă casă,/ Tristeţea colţii-şi ascute”.

Jurnal de călătorie pe întinsurile nesfârşite ale Americii de Sud sau prin labirinturile sufletului, volumul Pe căi de nimeni ştiute urmăreşte dezinhibat vulnerabilităţile din totdeauna ale omului şi mai ales acum, la răscrucea neliniştitoare a mileniului trei, prag al unui timp de nisipuri mişcătoare, fără frumuseţe, fără adevăr, unde realitatea însăşi, imensă, devine ameninţătoare, parcă încă neluată în posesie de frageda fiinţă cuceritoare sau cucerită. Nemulţumiri, singurătate funciară, lipsă de iubire şi de comunicare sunt tot atâtea sugestii venite dintr-un spaţiu ostil, inconsistent. Istoria acestor locuri sugerează succesiunea tragică de civilizaţii neîmplinite, cu destine individuale şi colective frânte, poate înainte de a-şi arăta rostul şi de a-şi da rodul.

Pornind de la o viziune impresionistă asupra locurilor străbătute, volumul Pe căi de nimeni ştiute se dovedeşte a fi un strigăt cutremurător de singurătate şi teamă al fiinţei contemporane, simţindu-şi după milenii de civilizaţie absurda apropiere de neant. Cu acest volum, poezia Flaviei Cosma intră cu brio în corul de creaţii poetice meritorii ale existenţialismului postmodernist românesc al ultimelor două decenii.

Geo CONSTANTINESCU