Singurătate

Aş putea să copiez
Miile de fraze
Înţelept gândite,
Scrise sau rostite,
De-a lungul istoriei.

Aş putea să mă hrănesc
Din seva milioanelor de flori,
În grădinile raiului
Cu migală pictate, sculptate.

Dar eu vreau să înscriu
Pe foaia albă hărăzită mie
Gânduri neatinse de praful stelar,
Şoapte numai de mine visate,
Zile diferite, importante,
Dimineţile mele în calendar.

Vreau singură să fiu
În umbra albastră a pietrei,
Sub ceruri mereu călătoare
Cu tălpile goale uşor să mângâi
Capetele sfinţilor
        dormind în rugăciune,
Şi care uneori
Prin aer de pământuri
Să răsufle putere din cugetul lor
În sângele-mi sălbatic,
Dulce boare.

Iertare

Înaintez cu greu
Printre zăpezi murdare,
Soarele de Februarie
Mă arde din plin,
Mă orbeşte.

Pace,
Toţi îmi cer mie pace,
De parcă pacea
Ar fi a mea.

Iertare,
Toţi îmi cer mie iertare,
De parcă eu aş putea
De-a pururi ierta.

Ca toată lumea
Mă mai rog şi eu,
Întru izbăvirea păcatelor,
Pe întuneric, seara la culcare;
Duminicile, uneori,
Şi-n zile senine
De sărbătoare.

Confunzi biserica iubitul meu,
Locul pentru confesiuni nocturne
E sus, mult mai sus.

Dacă mai ai puţină răbdare
Îţi va veni rândul şi ţie,
Să te căieşti,
Să-ţi verşi amarul,
Să spui
Ce mai era de spus.

Între Două Cuvinte ale Tale

Între două cuvinte ale tale
Mă opresc şi plâng;
Aud vocea mea, încercând să-mi reţină
Instabil, echilibrul, balanţa,
Aud spaţiul, neantul,
Între noi fremătând,
Gheara nopţii, vicleană,
Lângă casă scurmând.

Pe vârfuri mă ridic
Şi mai cred că plutesc,
Nimicul se-nalţă pe vârfuri
Odată cu mine,
Cercuri sonore se zbat
În oceanul adânc.

Cât de lungă-i această
Născocită călătorie!
Infinitul îşi leapădă pruncii,
Unul câte unul,
Pe calea alburie.

Timpul pe Umeri

Ceva ireversibil se întâmplă:
Pământul se îmbibă
Cu timpul ce trece.
Plouă cu secunde
Mărunt, fără grabă,
Auzim răpăitul,
Clar,
Inexorabil.

Viaţa,
Câmpie întinsă,
Aşteaptă;
Răsăritu-i aproape uitat,
Apusul vânăt ne tot dă târcoale,
Pe după deal pitulat.

Ne-au mai rămas un pumn de minute;
Oamenii le seamănă
În brazdă
Măsurat.

Sfârşitul Lumii

Se pare că sfârşitul lumii e pe-aproape,
Când zeci de mii de păsări
Se prăbuşesc din cer,
Povara mătăsoasă acoperă pământul,
Cu un covor pufos, funebru giuvaer.

Peste copacii tineri au năvălit armate
De gâze pistruiate şi lăţoase,
Tunele-şi fac prin scoarţe până-n miezuri,
Mandibule grăbite pătrund în carnea vie;
Păduri secătuite se veştejesc şi pier.

Oamenii avuţi îşi copiază chipul,
Asemănări-himere din pulberi construiesc;
Copii nenăscuţi din femeie,
Din eprubete albe
Nerăbdători pândesc.