Peisaj cu daimonul

Despre poezia Flaviei Cosma am scris în revista UNU, nr. 8-9 (162-163) din 2003. Spuneam atunci că la Flavia Cosma ,,surprinde (...) forţa creaţiei unei poete detaşate de "ingineriile" ce mişună astăzi în lumea construcţiei poetice", că poemele sale sunt într-adevăr cum le vede şi Ana Blandiana ,,pline de sensibilitate şi vibraţie", fie că sunt scrise în limba română sau în limba engleză. Volumul actual, cel cu titlul Jurnal pare a fi, din start, o amplă autodezvăluire a existenţei sale poetice. Până şi versurile ce vin să justifice încărcătura poematică a autoarei, substanţa volumului actual, impun o realitate asupra căreia poeta a meditat, reuşind să surprindă într-o crudă şi adevărată esenţializare că poezia se dăruie doar:

,,Celor ce cu dăruire risipesc
Clipă de clipă, eternitatea"

Trebuie să spunem de la început şi faptul că, întreaga poezie din acest Jurnal conjugă, concis şi cu efect sideral, idei şi percepţii dintr-o existenţă purtată pe umeri cu obstinaţie, exiguitate şi cu un ezoteric folos, şi înţeleasă aşa cum Dumnezeu ne-a dat-o, ca o încântătoare şi dureroasă devenire în acel Eu ce ne însoţeşte destinul. Este parcă o viziune de preistorie sub dalta cerească a poetei, când spune că ,,Trupurile goale se-ncolăcesc sălbatic/ Şi furca de foc a Satanei/ Îţi străpunge pieptul" ca în poemul 1 (Durerea te îmbată amară ca vinul) sau o necuprindere de zbor dincolo de perdeaua odăii în care doar ,,patul aspru al bunicilor" şi mirosul suav de fân nedospit oferea înzdrăvenire, ca la poemul 2 (Vântul cald de toamnă aurie). În file marile teme, veghea universală şi mântuirea dumnezeiască transpar cu putere chiar din al treilea poem, pe care-l cităm în întregime: ,,Stăm pe muchia de piatră a lumii, / Jumătate dormind, /veghind pe jumătate, / Simţim, presemţim, / Potopurile mari, / Cutremurele de pământ, / Bombardamentele, / Tot mai aproape. // Isus pe crucea Lui/ răstignit, / Ne sărută cu dor/Si ne-aşteaptă." Este acest scurt parcurs în cartea Flaviei Cosma, deja, un semn evident al maturităţii poetice, dar şi al ştiinţei forării în micro şi macro-universul acestui timp în care poetul sapă ,,Printre şoareci şi şerpi cenuşii," resuscitându-şi, fără a ceda fizic mai devreme sau mai târziu ,,nădejdile toate/În fântâna oarbă/Fără isvor" poemul 4, Am săpat toată vara).

Ei bine, şi totuşi poeta are timp pentru a privi soarele în faţă ,,Cu aceeaşi pământească bucurie", în formula în care preferă să-şi surâdă sieşi ,,din ramele pătrate, visătore". Poate, privind în urmă sau înainte, ,,plânsul în gât", ,,peceţile adânci" sunt doar ,,învolburări" (poemul 6, Când stânjenit îmi opresc), ca visele ce dăinuie cu solemnitate, vrăjite, ,,Tăcerea dintre noi" (poemul 7, Soarele tipsie încinsă). Orizontul acestui suav şi aspru periplu liric în cosmosul bucuriei de-a trăi, ca şi în cel al deşertăciunii omeneşti, foarte vizibil, uneori tributar doar simţurilor, indiferent de invocaţiile transcendente, face din poemele Jurnalului o zestre de chemări, de ferestre spre peisajule auros, magic, în acelaşi timp subtil as existenţei (poemele 8, 9, Toamna Genele roşii, în depărtare) fiind poate, la fel ca altele din carte, liniştitoare, uşor erotizate în substanţa lor lirică. Doar poemul 12 (Ce străveziu e soarele) ce filtrează soarele, ,,în boabele de struguri" şi produce decorul unor întrebări şi percepţii confuze, tratate cu ,,sărutul de gheaţă al lumii", ne redă chipul real, ,,printre vorbe/Când într-o lume, /Când în cealaltă". Evocarea continuă în sensul unui lirism dens, a unui imagism foarte capabil de a monta/remonta sau dezlănţui/redezlănţui neaşteptate viziuni. Echilibrul lăuntric şi singularitatea vocii, dar mai cu seamă zelul interior de a fi tu însuţi în iureşul năpraznic generat de cloaca neputinţelor, fac din cele 49 de poeme un sufragiu existenţial, menit a se topi pe nevăzute într-o autentică şi personală viziune: ,,Aceste gânduri se vor închide cercuri, /Cu graţie dansând pe bolta albăstrie,/Sfere misterioase, fosforescente, /stele visătoare,/Rotunde curcubee.//Ca puii de lună /Pe cer lunecând,/Când nea,/Când ploaie,/Când puf de pene de îngeri" (poemul 50, ultimul al cărţii, Aceste file se vor sfârşi în primăvară).

Un duh aparte domneşte peste orice privelişte, o întunecă, o desfigurează într-o menajantă totuşi expresivitate, nu doar autentică cat originală, ce ,,curentează" liric, ca în poemele 14, 16, 17, 23, şi, de ce nu, în mai toate câte sunt. Antecedente ce vin dinspre Ion Caraion sau Geo Dumitrescu, dintr-o estetică ce prefigurează, dincolo de aparenţa cuminţeniei, o dureroasă lehamite existenţială. O tristeţe metafizică inundă poemele, cu un aer de superioriatate, explodând în atingerea a tot ceea ce e în relaţie cu dimensiunea umană: Si totul e ca o ,,Urnă spartă cu zgomot/din care,/Mii de stropi ţâşnesc, în vid lunecând, /Ca un buchet imens de inimi/perfecte, lucitoare.//Golul se umple, dispare,/Sub inima mea multiplicată la infinit, /În zboru-i marcând nefiinţa/Cu raze de aur, stelare" (poemul 26, Câteodata îmi explodează inima).

Somnul, da, până şi somnul acoperă jumătate din timpul existenţial, jumătate din curgerea râului, jumătate din frică, din frica în care adoarme poeta într-un frumos vis, ,,În caldul de mamă, /În caldul de frate,/În cald aburit/De iubit" (poemul 30, Întotdeauna mă aflu la cald). Trecerea de la un mileniu la altul, tulburătoare, scurt circuitantă, vicleană, este doar o impresie vizionară, o aruncare ludică într-un,,, al doilea neant." Un neant în care vântul a devenit turbat, şi în care ,,Dureri necunoscute străpung monotonia/Cu aspre, invizibile, pumnale". Este, fireşte, tot acelaşi semn de maturitate, de zbor poetic între a fi şi a nu fi, într-o lume în care ,,frica",ne însoţeşte şi ,,ne muşcă adânc". Ieşirea din teritoriul speranţei mereu amânate, din ,,capcana" nelinştitoarelor stări provizorii, contrafăcute, tixite ,,Printre coloşii vineţi ce alungă-n adânc armonia" (poemul 36, Ni s-a spus că pe seară).

Este scandaloasă clipa prezentului, clipa de pe portativul lui astăzi, încât poeta nu ezită să constate: ,,Cum m-ai uscat Doamne, cu gerul! /Ce mi-ai dat oare să beau, ce pelin, /De-am uitat setea aprigă,/Coapsa fierbinte,/Surâsul? // Cum o să-ţi mai primesc/darurile, Doamne,/Acum când după multe ierni/Soarele voios/ Încalecă dealul? (poemul 37, Cum m-ai uscat Doamne, cu gerul!). Este oare acest peom unul de referinţă pentru ce rătăcit în aspra depărtare ca să-şi vindece demnitatea ultragiată şi nemăsura umbletului, a trăirii umane. Singurătatea, ca singurătrate poetică sau a poetului, are la Flavia Cosma o nuanţă aparte, ea este apoi o probă de adâncime a unui artist complex şi neapărat stăpân pe mijloacele construcţiei, cu o putere a trăirii în care se împletesc exaltând convingător şi sec, bucuria şi liniştea unei împliniri prin sentiment înnobilate de propria logică, de propria gândire, de anxietatea lumii în care trăim.

Melodia versuiui are o vizibilă sensibilitate, o savoare neliniştitoare, precum şi o desfăşurare estetică aparte, proprie poeti care ,,pozează" parcă, în pasărea fericită din gând ce se concurează pe sine însăşi, fără a neglija ,,să se bucure de ceea ce i s-a dat să trăiască".

În fine, Flavia Cosma îşi trăieşte realitatea sau irealitatea ca pe un vis, dăruindu-se acestuia cu toată puterea fiinţei sale, cu toată înţelepciunea anilor cu care, delicat, împreună cu daimonul proprui a fericit peisajul liric.