Interviews

Interviu cu Flavia Cosma
(apărut in Canada Anglofona)

VERONICA BĂLAJ, Radio Timişoara

Veronica Bălaj: Cînd s-a conştientizat pentru tine faptul că vei deveni scriitoare? Cum a început acest urcuş?

Flavia Cosma: Nu ştiu. Am scris mereu şi, chiar dacă nu am scris cu creionul pe hirtie, am făcut-o în gîndurile mele. Am respirat poezie în fiecare cuvînt rostit de bunica mea, în fiecare inflexiune a vocii sale dătătoare de pace, în muzicalitatea dialectului ei ardelean. Am dus cu mine, zile în şir, cîntecele auzite în serile de vară pe la diverse şezători, la culesul cartofilor, la dezghiocatul ştiuleţilor de porumb, acele seri pe care nu le poţi uita, cînd vocea omenescă se îmbina firesc cu cea a cosaşilor, a privighetorii şi a cucuvelei.

M-am îmbătat din Scrisorile eminesciene, recitîndu-le dintr-o răsuflare pe drumul de la şcoală pînă acasă, şi multe zile mai apoi. Am încercat pe la şase ani să-l plagiez pe Alecsandri, pînă cînd un unchi mi-a atras atentia că poezia pe care o recitam cu patos la masa de duminică nu era scrisă (în întregime) de mine. Şi în felul acesta, am început şi eu să mă exprim în versuri.

V.B.: Ai avut la plecarea din ţară teama că nu vei mai răzbate ca scriitor, fiind o altă lume, alte coordonate?

F.C.: Glumeşti. Eu am fugit din ţară tocmai pentru a putea să scriu. Pentru a nu fi speriată continuu de faptul că ceea ce aşterneam pe hirtie ar fi putut cădea în mîna cui nu trebuia, cu consecinţele pe care le ştim cu totţii, deşi vrem din ce în ce mai mult să uităm. Aşa că pentru mine era egal dacă voi găsi sau nu un public, ţinînd seama şi de faptul că nu cunoşteam engleza la vremea aceea, pentru mine libertatea rezolva cel puţin jumătate din problemă. Nu mai putea ni-meni să-mi pună piedică şi să mă oprească, cel puţin teoretic, din drum.

V.B.: Apropo de stările pe care le traversează un scriitor, de ce anume ţi-a fost teamă acolo, cîteva detalii despre drumul străbătut, nu cred că a fost lin de la bun început...

F.C.: Stările de care vorbeşti, teama, senzatia că eşti un fir de nisip dus de vînt în voia accidentului perpetuu, că nu mai poţi respira aerul binevoitor-nepăsător al ţării care ţi-a deschis porţile, că îţi lipseşte viaţa de care vroiai atit de mult să fugi, mormîntul mamei, pe care de altfel îl neglijai cît puteai, copilăria spiritului, cînd nu erai obligat să te priveşti în oglindă, nu încă, aceste stări sînt tipice pentru orice emigrant, scriitor sau nu. Dar în încercări de acest fel descoperi credinţa. Şi nu mai eşti chiar atît de singur. Şi îngerul tău păzitor este mereu în preajmă, ajutîndu-te. Aşa a fost şi cu mine. Am început a mă ruga, nu formal sau în glumă, ci chiar din toată inima. Rezultatele au fost uluitoare: am găsit un traducător de marcă în SUA, am ciştigat un mare premiu pentru traducere de poezie, am fost publicată de către Texas Tech University Press în 1992...

V.B.: Ce anume a luat Flavia Cosma ca scriitor din România, ce a păstrat, la ce a trebuit să renunţe?

F.C.: Îmi amintesc că am luat în geamantan, cu mari riscuri, filele unui roman pe care-l scrisesem şi care a apărut mai apoi în engleza, The Fire That Burns Us. Încă nu a văzut lumina zilei în limba în care a fos scris iniţial, din diferite motive, care mai de care mai... În suflet am luat totul aşa cum se găsea.

V.B.: Se poate defini această dualitate de viaţă... şi AICI, şi ACOLO? O viaţă pe două paliere... Cum se poate descrie în formulă personală?

F.C.: Am încercat să nu-mi creez conflicte suplimentare, deşi, las început, trebuie să mărturisesc că am urît Canada cu pasiune. Dar mi-a trecut încetul cu încetul. Prima dată cînd m-am simţit mai bine în Canada a fost cam la vreo cinci ani după ce mă stabilisem aici, revenind dintr-o călătorie în SUA, cînd, deodată, în aeroportul din Toronto, mi-au căzut ochii pe lucrurile din jur. Domnea o curăţenie şi o pace care-mi lipsiseră în SUA. M-am simţit acasă puţin. Apoi am reintrat în găoace, scriind, muncind, alegîndu-mi stări cît mai simple. La vremeaaceea nu credeam să fie posibilă o reîntoarcere în România. Nu în timpul vieţii mele. De aceea aveam grijă sa public în volume bilingve, ca doar aşa să mai păstrez legătura cu viata mea de dincolo. Apoi a venit Revoluţia, visul dulce al Libertăţii... Am făcut două filme documentare în România anilor 1990 şi 1991, căutînd să înţeleg mai bine ce s-a petrecut. Unul din aceste filme a fost răsplătit cu The Canadian Scene Award for TV Documentaries, 1991. Ei, în cîteva cuvinte, din experienţa mea cu exilul am rămas cu două caracteristici: cel mai acasă mă simt în avion, între două destinaţii şi cea de-a doua, un dor constant de ducă. Nu-i chiar aşa de rău pentru un scriitor...

V.B.: E important să scrii în limba în care visezi, se spune, care este aceasta? Ai ajuns să visezi şi să scrii în limba engleză?

F.C.: M-a ferit Dumnezeu pînă mai acum cîţiva ani de această dualitate. Totul se petrecea în limba română în visele mele şi era atât de frumos, chiar atunci cînd aveam coşmaruri, era ca şi cum n-aş fi plecat nicăieri, nicicînd. Acum mai vorbesc şi engleză în somn, mai arunc vreo două trei versuri în limba lui Shakespeare, dar nu mă fericeşte aceasta. Singurul avantaj este că îmi traduc singură versurile şi le mai schimb după tiparul de pe aici. Am şi un editor cu care lucrez, ca să fiu mai sigură.

V.B.: Ca să învingi într-un spaţiu necunoscut e nevoie fără indoială de forţă. Este poezia o dătătoare de forţă în această lume mercantilă?

F.C.: Aşa cum spuneam puţin mai înainte, cred că numai credinţa în Dumnezeu îţi dă toată forţa de care ai nevoie. Poezia este, în opinia mea, cel mai elegant şi mai scurt drum către conştiinţa cosmică. Şi mai cred că tot ce este viaţă în poezie, este de inspiraţie divină. Poezia, aşadar, nu se supune legilor acestei lumi. De aceea scrii mai bine cînd eşti bolnav, abătut, nemîncat, cu inima zdrobită. Vezi mai bine dincolo de aceste obstacole terestre.

V.B.: Ai deja un statut de scriitor cunoscut şi în România şi dincolo de frontierele ţării. Vorbeşte-mi despre oamenii care au fost sensibili la scrisul tău şi care au contribuit la reuşita ta.

F.C.: Desigur că am avut privilegiul să întîlnesc oameni deosebiţi care mi-au acordat tot sprijinul lor, scriitori, poeţi, traducători şi directori de edituri, cu care am întemeiat relaţii de admiraţie reciprocă şi cu care, fără îndoială, mă găsesc de cele mai multe ori pe aceleaşi lungimi de undă. Şi această regulă se aplică orişiunde în lume, Canada, Statele Unite, Anglia, România, Franţa, Grecia, Argentina, etc. Din prietenii de acest fel s-au născut şi traducerile mele din sau în engleză, căci, ori de cîte ori mă găsesc în faţa unui fenomen literar care mă intrigă, doresc să-l fac cunoscut şi altora, traducîndu-l.

V.B.: Scrisul, literatura, îţi este ceva vital. Ştiind că putini scriitori trăiesc doar din scrisul lor în această lume largă... Cum ţi se vînd cărţile? La noi sistemul difuzării este foarte deficitar...

F.C.: Cred că m-am născut sub o zodie bună. Nu rîvnesc la bogăţii, deşi îmi place să-mi ştiu ziua de mîine asigurată. De aceea am ales să urmez Politehnica în România, ca să am o profesie mai puţin legată de sfera politicului, să mă descurc si la marginea socieţătii. Am avut noroc încă o dată căci am fost angajată ca regizor tehnic la Teatru la Microfon aproape imediat dupa terminarea şcolii. Acolo eram în preajma marilor noştri actori, a pieselor clasice, etc. În Canada am lucrat vreme de 25 de ani ca inginer de sunet la Omni Television, o televiziune multilinguală din Toronto. Tot aici m-am calificat pentru profesia de producător/regizor/scenarist pentru filme documentare. Am renunţat la munca organizată acum cîţiva ani, pentru a mă concentra în întregime pe creaţia proprie.

Despre cărţi, aici, pe acest continent, autorul participă în mod activ la vînzarea cărţilor sale, prezentîndu-le de cîte ori are ocazia, la întruniri, în şcoli, în biblioteci, în librării. Nu de puţine ori un autor petrece cîteva ore bune în diverse librării, dînd autografe, discutînd cu publicul... De partea lor, editurile au datoria şi nevoia fizică să prezinte si să difuzeze cărţile pe care le publică. Aşa se face că multe din cărţile mele s-au epuizat şi au apărut în a doua ediţie, desi sînt cărţi de poezie. Dar desigur, nu se poate trăi din aceasta. În schimb de cîte ori sînt chemată să recit din opera mea sau să vorbesc despre poezie, drepturile omului, refugiaţi sau emigranţi, mi se acordă un onorariu, cîteodată substanţial.

V.B.: Cînd, cum scrii? Reluînd de multe ori, renunţînd la paginile nereuşite fără regrete? Ai un program? În fiecare zi etc.?

F.C.: Scriu cînd vrea muza. Şi, mulţumesc lui Dumnezeu, sîntem, în general vorbind, într-o relaţie bună. Cîteodată, poemul este scris dinainte de-a vedea foaia de hîrtie. Alteori însă, îl tot îndrept, pînă cînd mă plictisesc şi-mi zic că nu a fost să fie. Dar de obicei senzaţia că el trăiesţe, vrea să se nască, mă face să nu renunţ atît de uşor. Cu proza lucrurile stau puţin altfel. Scriu ziua şi noaptea fără să mă sinchisesc de nimic. Cîteodată rescriu. Cîteodată nu e nevoie. Cert este că, dacă nu scriu într-o zi, ceva îmi lipseşte.

V.B.: Mai crede azi scriitorul modern în inspiraţie ca un DAT MIRACULOS, DIVIN? Sau prin cultură, muncă, perseverenţă, stiinţă a scrisului unei cărţi, poţi fi onorabil în final?

F.C.: Dacă mă întrebi pe mine, îţi voi răspunde că scrisul, ca şi tot ce se întîmplă cu noi şi în jurul nostru, ţine de domeniul miracolului. Dar ca să vezi, să descoperi aceste miracole, trebuie şi tu să vrei. Şi asta înseamnă oboseală, muncă perseverentă etc. Nu cred însă că te scoli într-o bună dimineaţă hotărît să devii un scriitor, şi mai ales de poezie. Există ceva care nu depinde de tine, de voinţa ta.

V.B.: Scriitori din ţară sînt fraterni cu cei din diasporă?

F.C.: Cred ca da, în măsura în care ajung să se cunoască şi să-şi împărtăşească punctele de vedere. Cred că fenomenul e universal.

V.B.: Se întîlnesc stilurile lor?

F.C.: Ah, stilurile! Despre asta s-ar putea scrie o carte. Poate că se întîlnesc, poate că nu. Poate că se vor întîlni în viitor sau s-au şi întălnit fără s-o ştie în trecut. Numai istoria şi critica literară sînt în stare să răspundă la aceasta.

V.B.: Există un "CE" specific românesc, regăsibil în scrisul celor care au avut aceleaşi moşteniri spirituale, indiferent unde sînt, unde îşi exersează talentul?

F.C.: Cred că, în mare vorbind, da. Aşa cum "A rose is a rose is a rose" scriitura românească se deosebeşte prin ceva de toate celelalte. Dar exilul fiind condiţia esenţiala a scriitorului în general, indiferent prin ce mijloace a ajuns la ea, mediul înconjurător îşi spune, poate imperceptibil, cuvîntul. Aşa cum ploaia dălţuieşte stînca...

V.B.: Prin ce se deosebeşte literatura nord-americană de cea românească? Sîntem la înălţime în privinţa creaţiei literare, noi românii, deşi nu ne avantajează limba? Nu sîntem cunoscuţi decît prin traduceri, dar aceasta este o problemă cu mult mai complicată.

F.C.: Desigur, şi nu vreau să mă repet, dar mediul unde creşte o floare are o influenţă asupra ei. Nu sînt de acord cu ideea că nu avantajează limba. Limba română este o limbă aproape perfectă din punct de vedere al eco ului ei. Toţi cei care pe aici mă aud recîtînd în românesţe sînt fascinaţi de muzicalitatea limbii române. E adevărat că ceea ce ne este aproape nu se lasă prea uşor observat. Dar ai să rizi, am întîlnit poeţi de limbă engleză care se plîngeau de insonoritatea limbi engleze. Înălţimea creaţiei? Care este standardul? Totul e relativ. Poate adîncimea creaţiei, vrei să spui. Asta este, într-adevăr, o premisă, dar nu depinde de limba în care scrii. Citesc poezie de la începuturile vremurilor şi din cele mai ascunse colţuri ale globului şi care, tradusă în engleză - cum ar putea altfel? -, îşi păstrează suavitatea, nuanţa, ambiguitatea şi claritatea iniţială. Este, într-un cuvînt, tulburătoare.

V.B.: Maeştrii în scris... trebuie să existe.

F.C.: Sigur că ei există. Chiar dacă uneori îşi schimbă locurile între ie, unii îşi fac loc mai în faţă, alţii rămîn mai la urmă, după cum bate vîntul prin eternitate. Rabindranath Tagore, poeţii persani, Sapho, grecii, latinii şi toţi ceilalţi mari scriitori, Emily Dickinson, românii Eminescu, Bacovia, Goga, Blaga, etc. Lista e lungă.

V.B.: Literatura română, ce relaţii mai aveţi cu aceasta şi cît contează?